Pagina rupta din tristete

 Stagnez sau cel putin asa cred.Am impresia ca nu fac altceva decat sa pierd timpul in defavoarea mea.Habar nu am ce imi mai doresc sa fac cu viata asta si neavand un scop precis,tind sa cred ca ma pierd pe mine insami.Cateodata am impresia ca nu mai detin controlul asupra mea si ca multe lucruri pe care le zic izvorasc din parerile celorlalti in legatura cu mine controlate de imaginatia mea.Urmez cai gresite sau doar imi spun asta.Plang din nimic sau doar vreau asta.Nu stiu ce imi doresc,nu stiu ce vreau,nu stiu ce voi face maine.Indecisa,de fapt incapabila de a lua o decizie,incapabila de a fi pe cont propriu in viata asta...si totusi sunt subiectul principal al propriei vieti,personajul principal...macar aici ma simt pe primul loc,macar aici imi dau importanta.Stiu ca acolo,in alte vieti sunt personaj secundar,episodic sau doar adjuvant analog pentru alte personaje vietii mele.Vorbesc,gandesc si scriu despre mine,imi sunt propria obsesie de care nu mai scap,ma autoanalizez la nesfarsit.De ce?caci oricum nu ajung la o concluzie.Tot incapabila in tot si nimic o sa fiu sau la nimic o sa ajung.

Mi-as dori sa sufar mai mult ca sa pretuiesc lucrurile pe care acum le am si oamenii in ale caror sfere emotionale ma incadrez pt ca omul,in general,cand sufera isi da seama de valoarea lucrurilor din jurul sau de care acum nu mai dispune.Imi este frica de singuratate,este cea mai mare frica a mea si am impresia ca din ce in ce mai multi apropiati mie se indeparteaza de mine.Doamne daca existi si sper ca existi si cred si vreau sa fie asa,iarta-ma...iarta-ma pentru toate gandurile negre care ma domina si pentru tot egoismul caci am atat de multe si imi doresc nelimitate,ca plang si rad in fericirea si durerea altora,ca lovesc cu spuse unde deja e rana la ei si ca sufar fara nici un motiv.Stiu doar ca viata e scurta iar efemeritatea caracteristica noua,oamenilor imi reaminteste pe zi ce trece de existenta sa si imi doresc sa construiesc ceva bun dar nu pot.Nu stiu cum sa pot.Mi-ai dat atatea si mereu am vrut mai multe,nu am apreciat.Imi doresc sa pretuiesc orice clipa care ma gaseste aici si sa multumesc celor care inca mi-au ramas alaturi.Nu ma inteleg,nu ma cunosc,nu stiu ce vreau si nici ce gandesc.De ce mi-a fost frica nu am scapat.La fel ca si anul trecut prin aceeasi perioada am cedat psihic si doua luni am avut nevoie de ajutor asa ca am spus celor din jurul meu despre ale mele ganduri si dureri.S-au indepartat de mine astfel ca de atunci am hotarat trairile launtrice sa-mi fie un secret pentru ca nimeni nu mi le intelege si cred toti ca este doar o nevoie de atentie.Asa am crezut si eu pana ieri...dar am ajuns sa plang prin trenuri si sa ma refugiez in coltul meu,sa fiu doar eu cu muzica ce-mi rasuna in urechi si cu lacrimile ce-mi poarta durerea-n vazul tuturor.DA,am nevoie de ajutor,am nevoie de sfaturi..mereu am avut si lumea m-a desconsiderat si m-a judecat,nu stiu cui as putea sa ii spun ce gandesc si ce simt pentru ca toti m-ar intelege gresit.Nu vreau sa ma macine durerea in continuare si sa fac un lucru pe care l-as putea regreta sau pe care l-ar putea regreta altii.

  Doamne,cate ganduri sinistre au abundat mintea mea zilele acestea si cat de mult imi doresc sa existe o alta cale,o cale de iesire prin lupta si prin imputernicire dar imi este teama sa nu dau dovada totusi de slabiciune.Sa nu-mi cunoasca,sa nu-mi presupuna si sa nu-mi observe nimeni slabiciunea..sa fie doar psihica sa nu se transpuna si fizic,dar am nevoie de ajutor, un ajutor pe care nimeni nu-l vede,nimeni nu-l aude,deoarece strigatul meu il blocheaza constiinta.Urasc sa traiesc si am ajuns sa traiesc urand.Cand vad ce oameni ma inconjoara ma intreb daca toate deciziile pe care le-am luat in viata chiar au fost proaste si nu ajung decat la concluzia ca da,asa este.